Seth

Ziua a şasea

Când Michelangelo creea
pe trupul
neistovit
dungi albe de lumină,
Dumnezeu, încă,
ţinea în mâini
de lut, capul.
Când îngerii căzut-au
pe frunte semnul aşeza.
Şi viaţă- a prins
pe trupul istovit
când Michelangelo
creea lumina.

Viziune

Prezente trupuri fi-vor iară
Pămînt pămîntului din viermi;
Vor aminti-o-n fiecare seară,
Vii duhuri- porţile spre larg Infern.

Cânta-vor aripi lungi de fiară
Apocalips vestind luminii,
Veni-vor demoni de o frumuseţe rară,
Scuturase-vor măslinii.

***

Şi lacrimi calde cad încet
pe-ntinderea pustie. Răsarit
din valuri moi, catifelate,
îşi va începe veşnicul apus
un zeu căzut...

si nu apari...

Vremelnic vis neîmplinit
născut dintr-o durere moartă!
Sunt singur, şi voi fi murit...
Iubirea? Valurile-o poartă...

Noi
E vară...
E-un cer de-azur cu albe creste...
Berbeci de spumă ce se sparg
pe mare liniştită,
şi şoapte dulci foşnite
de viaţă împietrită.

E cald...
E cald şi bine, iubito,
mi-e bine lângă tine.
Sunt tânăr... cifre-amăgitoare
ajuns-au în alt cânt...
dar tu deştepţi adultul nenăscut
în mine ce se zbate;
oh, ştiu, te înţeleg: nu sunt serios.
Voi fi...
Şi-oi aminti aproape-un veac
de-un cer de-azur cu albe creste...

***

Trecutul se retrage.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
o duc cu disperarea vieţii.
Aici, întrebările sunt inutile.
Oricum, răspunsuri nu există.
Aici, răspunsurile sunt inutile.
Styxul îşi înghite prada
avid spre alte vieţi,
iar Charon
nu îşi mai ia tributul.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
oricum am pierdut-o.

Timp uitat

O oră.
Monoton arzînd se scurge clipa
(aud cum corbii strigă-n turn)
tot tresărind, îţi termini lupta
Şi-ti sfâşii strigătul nebun

Aştepţi un ceas ce nu mai vine
(ofrande vieţii incă pun)
Nu crede, nu uita, nu plânge,
Îţi sfâşii strigătul nebun.

Visezi corăbii de pe Nil
(la poarta morţii încă sun)
Nu tulbura clipe ce vin:
Îţi uită strigătul nebun. 

***

Balada marinarului 
 înlănţuit


Domesticit în gânduri
vegetez
rumegând sălbăticia
ascunsă în mine.
M-am îndrăgostit de-o goeletă
ce-mi sfâşie inima 
cu braţele catargelor ei.
E o tortură căreia
nu îi rezişti,
şi te îneci în marea
în care 
nu pluteşti.
„Dormea bătrânul
şi visa....” zei.






Mormântul unui pustnic


Au înflorit mugurii,
maestre 
şi dialogul tău
cu Dumnezeu
continuă.


Acum, degetele pământului
sfâşie înfometate
hrana pe care,
cu milostivenie,
le-ai dat-o,
Maestre.






Doi călători


Sub chiparoşi ne-ascundem.
Îţi voi fura o sărutare
în mireasma unor nopţi târzii.
Aici, flori de migdal
adie blând pe părul tău,
iar marea
în smaraldul ei,
va oglindi povara fericirii
în care amândoi ne-om pierde.



Ne vom opri apoi 
la vechiul han.
O uşă, 
va scârţâi în treacăt,  
iar pasul ni-l vom pune
pe pragul ros de vreme,
tocit de alte urme 
pe care tu, şi eu, 
le-am mai lăsat 
în drumul nostru 
către noi.






Pastel




Pluteau domol corăbiile pe Nil,
se întorceau din zare corbii,
Şi auzind cetăţile murind,
se dezlegau din lanţuri, robii.


Nu se mai scaldă degetele-n tină,
în a-şi deschide ochii, orbii,
şi în amurg se vede-acum, 
cum se întorc din zare corbii.


Se sfărâmau în pietre, piramide,
curmând etern povestea vorbii,
Şi-n fulgerări de sânge simţi
cum  s-au întors, din zare, corbii. 






Faun


Profetul pleacă fruntea 
pe care anii au săpat 
făgaşuri albe de-amintiri...
În aer mlădieri de nimfe 
îi poartă visul putrezit, 
privind în ochii lui de-azur 
alt joc- sălbatic, pur.
Pan... pan... pan... 
Şi zeul pleacă fruntea 
murind strigat de zei .







Amintire (10. 06. 2005)






Am transcris un epitaf.
Mi-am lăsat în urmă semnul
Înecat de timp şi praf-
fi-voi caria din lemnul 
putrezit într-un mormânt:
Lumea fost-a o povară,
Am fost ultimul ei cânt.








Apus 




Şi toate-or fi priviri murind de-acum.
Atracţii năucite-n crud tango 
al formelor spaţiale.


... lungi şiruri mângâia-vor strune 
Gigantic harfe răscolind: 
E sacra contopire, apa 
ascunselor cărări. 








Iubirea  




Mormânt al tinereţii, fiară!
Jar răscolind în unde limpezi-  
Priviri demonic căuta-vor spaţiul
Măsurilor trecute, 
Şi ape tulbura-vor iară- 
Mormânt al tinereţii?
Fiară?






Catren 


 (  Morminte )






Italic sânge, trup de dac:
Istoric spaţiu-mpreunară-
Sunt oase-albite care zac:
Acum şi doina le-o luară...






Catren 


 (  Epilog ) 






Şi au crezut cu toţii în nebunia lor.
Cei mulţi pe veşnicie în mândrie mor!
Ei n-au ştiut că cei ce cad, 
Nu şi-au ţinut mintea în iad! 
               





Ziua a cincea






Nu am ştiut 
când înotam în oceanul
atemporal 
ce-nseamnă iubirea: 
explozie de viaţă, de cânt, 
în inocenţa unui timp 
pierdut, 
când pur era Pământul 
şi omul nu era 
decât pământ. 
Răsunet al tăcerii 
în imnul unui sfânt,
o linişte deplină
în Dumnezeescul gând, 
când pur era pământul 
şi trupu-şi căuta pământ.

***

Glossă




Neaşteptat tindeai
spre infinit, 
Născând forme,
uitată de timp.


Amurgul pur
crea lumina
spre care
neaşteptat tindeai.


Aici, Timpul,
murind,
uita plecarea
spre infinit.


Şi aşteptam
iubirea,
în care speram,
născând forme...


Prea târziu...
Nevrând,
eliberam raţiunea
uitată de timp.


Uitată de timp,
născând forme,
spre infinit 
neaşteptat tindeai.








Despărţire 






În marmură, simetric, s-a destrămat 
iubirea.
Prin tine, o parte am pierdut, 
iar eu, din ce-a rămas, 
Am mai clădit un templu:
pe friză-am dăltuit 
Cuvîntul
iar în coloane-am întruchipat
Uitarea.
E-a şaptea zi,
geneza
agonic începând.








Căderea Îngerului




Mureau agonic vise, în sângeriul serii,
pătând cu sânge-albastrul nepătat al mării,-
Şi nori treceau prin drumul netrecut al zării...
Mureau agonic vise, în sângeriul serii...


Din şiruri lungi de ani- doar umbre.
Rămas-am fiinţa gheţii din pustiu,
În mine sfărâmat-am tot ce-i viu!
Şi am căzut crezând... dar unde?
Din şiruri lungi de ani- doar umbre...
                                                

Navigatie

in cupa plina de venin,
imi oglindesc de zile chipul-
cu fiecare ceas de chin,
o caramida o astern pe zidul




ridicat din dune de nisip
ce-s scrise ceas din ceas,
cu pagini rupte din al tau destin-




corabii isi ineaca panzele-n apus,
in golfuri de senin cuprinse;
grifonii se agata de catarg
si isi inchina somnul zeilor cazuti-


am contemplat de-atatea ori acel apus,
si l-am pastrat cu mine, adanc, in suflet-
un pelegrin strain de sentimente si de lacrimi,
secat de amintiri ce nu s-au stins-


si ma intorc pe marea ce-am iubit-o in ochii tai,
cand stele se-oglindeau in valuri:
ramai mereu,in noapte, astrul ce ma-ndruma
spre liniile trasate de destin-


ramai momentul meu de bucurie,
intre atatea porturi cuprinse de venin.

Sfarsit de poveste

Litera langa litera, 
spatiu langa spatiu, 
negrul asterne imagini
pe albul simplu,
primordial.


seara de seara,
cuvant langa cuvant,
s-a nascut povestea,
ce-am scris-o recitand
din chipul tau-


copil cu ochii mari
si tristi-


copil cu suflet alb
inca nescris-


cuvant langa cuvant, 
ochii au alungat tristetea
visand eroi si nopti arabe-


ai auzit havuzul clipocind,
si rozele cantand sub glasul marii-
palate din topaz zarit-ai
in orizonturi de desert-


copil ma simt si eu acum,
cand scriu,
litera langa litera,
spatiu langa spatiu,
sfarsitul de poveste.

Templul

Pe dune de nisip sta scris
numele ce l-am purtat
in inima atat timp,
fara sa stiu,
fara sa cred,
ca numele
se va ancora de timp,
si vor deveni una.


Fara sa stiu,
vor creste radacini adanci
ce vor sapa in fiecare
bataie a inimii
cuvinte si versuri,
imagini si sunete,
timpuri in noi Universuri
simple, dar pline de lumina
si spatii nedescoperite inca.

Fara sa cred,
voi cuprinde in bratele mele
cat pot de mult din
tot ce am creat,
ca ofranda ti le voi aduce-
paganul obicei, cuprins de uitare,
pentru zeitele nemuritoare
va renaste,
odata cu tine.

Vei fi acolo,
fara sa cred, fara sa stiu.

Dincolo de zid

Privesc spre viitor
cu aceeasi incredere
ca dincolo de zidul
de care ma tem sa ma apropii
e altceva- ceva ce va schimba
omul neschimbat din mine.

E un drum dincolo de zid
ce duce spre o lumina
cazuta din Univers
ce asteapta sa isi intregeasca
inima,
sa fie din nou acolo sus,
si eu in privirea ei-
e un drum dincolo de zid...

O voi gasi acolo,
langa pamantul nou nascut,
sfaramat de miracolul ei,
si urmele-i vor dainui,
peste timp,
peste mine,
langa pamantul nou nascut-
o voi gasi acolo...

Si cand timpul meu va veni,
uita tot ce am facut,
uita orice rau, si lasa doar
ce a ramas:
tu, eu, frumosul din noi,
si lumina ce mi-ai daruit-o
spre a fi gasit- de tine.

Tu, eu, lumina din noi.

Inger cazut

Asfaltul ud, negru,
prelungea conturul,
haotic,
hidos de haotic,
inghitind lacom ultimile
scantei de lumina.
Iar apa,
apa plina de pacat,
murdara, singerand,
deschidea rana din mana arsa
de infernul caderii.

Purta in gand si in inima-i
imateriala,
impura si plina de pacat,
semnul caderii.
Durerea...
ce sentiment ciudat! Si-ar fi dorit
ca macar o data Dumnezeu,
sa fie strapuns o secunda,
doar o secunda,
de imperiul ei.
Doar o secunda,
din eternitate!

Prelungit in asfaltul
sfaramat de ploaia furibunda,
un inger cazut,
agonizand in materia straina,
isi stranse cioturile aripilor smulse,
cufundandu-se in somn,
sfasiat de durere.

* * *

am regasit in lespezi vechi de piatra
o urma supla-a unui glas pierdut;
ecoul lui s-a stins in muzica suava,
ce-am ascultat-o si am iubit-o
atat de mult.


Daca am schimba locul-
timpul-
persoana-
ce gramatica absurda ar fi intre noi!

Am regasit in lespezi vechi de piatra
o urma stearsa a unui pas pierdut;
te simt mereu aproape, si te-am iubit... odata-
dar pentru tine sunt de mult
necunoscut.

Amurg

Cand noaptea cade-ncet
in vai adanci
cand ochii-ti urmaresc lumina
disparuta-a zilei,
nimic nu-mi curma strigatul nebun,
si lumea-mi pare mai pustie
cu fiecare lacrima ce-o plangi.

Nu urmaresc cum corbii pleaca-n zare,
nici cum piramidele se sfarma-ncet si mor,
eu caut fiecare ceas ce-mi pare
ca e mai singur, si mai trist,
stingandu-se
intr-un solitar
si simplu zbor.

Si-atunci eu ma intorc, privind
cum diminetile se nasc din rosiatic scrum;
in urma am desertul rece al uitarii-
in fata-mi se intinde-albastrul drum...
Si lumea-mi pare mai pustie,
cu fiecare lacrima ce-o plangi.