sâmbătă, septembrie 11, 2010

Viziune

Crez

Nu am atins
cu degetele-mi oarbe
preţiosul vin,

şi n-am văzut durerea
şi strigătul din pâine.
Ciudat- am asurzit

atunci când mâna-ntinsă
cerea, cum cer şi azi,
credinţă,
calvarului ce l-am trăit-
a fost
extazul Celui
dăruitor de viaţă.

Şi beau acum din sânge,
Şi muşc acum din carne,
Şi-mi sfâşii buzele pe care,
Credinţa înviat-am.



Nopţi de iarnă

E noaptea-n care stihuri ard,
visând la o măiastră,
ce-şi scutură mătasea
şi-mi cântă în fereastră,

un zbor, un vis, un fulg...
Şi-mi povesteşte gerul
cutreierând prin astre
cum dezvelesc misterul

cununilor de raze
ce-acoperă tot cerul.

Scrib

Sculptând cu pana-i aspră
Grifonii în papirus,
şi Caucazul crimei
ce-o-nfăptuiră zeii,
uita mereu să plece
urechea suferinţei
şi să descrie fapta
prin ochii umilinţei.

Prea des chircea amarul
sorbind pe buze apa
venită din adâncul
ascunsului respins,
şi renăştea povara
Sisifului, murind.

Rămasa numai urma,
dar veşnică e pana.



***

La poarta vieţii-am stat
şi-am plâns.
Am închis ochii
şi-am numărat anii
pe care nu-i puteam atinge.
Eram un pandativ
şi tu erai linia
ce mă ţinea legat
de viul din noi.

Lipsea esenţa
şi ceea ce strigam
era acoperit
de flacăra
privirii tale.

Acum aştept.

Dar glossa nu s-a încheiat.
Încă.



Celtic cânt

Atunci când nu vor mai cânta
mările,
durerea şi speranţa noastră,
atunci când luminile s-or stinge,
pe recele cer al nopţii,
atunci când soarele va merge
să-şi ducă somnul veşnic
sub apa ce o preschimbă-n sânge,
adu-ţi aminte, copile,
de zborul zeilor ce ne îndrumă.
Fii aprig, fii viteaz, fii piatră,
şi călăuzeşte-ne pe noi,
Strămoşii,
pe drumul de-amintiri creat.



***

Privesc cântul de harfe
cum tremură-n lumină,
şi scutur versul sacru
al pajiştilor albe.

Pe braţele de lemn,
cununilor de laur
le-nchin balada sfântă,
Jucând pe aripi ude,
coralii de smarald,
de apă şi-alabastru.

Din zborul lin de bine vestitor
eu făuresc urări de pace.
Verdele dafinilor
şi al măslinilor curaţi
se-aşează pe pământ.

Laudă lor,
cântărilor de harfă!

***

Nu am crezut în tine,
şi rău îmi pare
Iubito.

Da, ascult acum,
singur,
foşnetul fulgilor
ce-mi cad în palme.
I-ascult cum mor,
Iubito,
i-ascult cum plâng,
şi sorb lacrimile
în care se scaldă
trupul lor alb,
singur.

Îmi aduc aminte
de tine,
Iubito,
de trupul tău
din marmură măiastră,
divin sculptată,
de Creatorul aspru.

Nu am crezut în tine,
şi-mi pare rău
Iubito.

***

Cenuşa mândriei se scaldã în noi,
Se scurge odatã cu timpul,
Cu praful anemic, rãmas
În pereţii sparţi ai clepsidrei.

Cenuşa iubirii se rupe în noi
Ca falii obtuze deschise-n pãmânt-
Sângerând, ne rugãm în tãcere,
Citind semnele sumbre-ale nopţii.

Pe cer, o linie închisã viseazã,
Traversând infinit, şi moarte, şi viaţã:
E cenuşa rãmasã din izvorul luminii,
E urma de phoenix pãstratã în gheaţã.

Graalul noului Ev

O urmã de sânge se-adapã din vinul sfinţit.
De sus, Tatãl trimite un fulg de speranţã-
Analgezicul durerii ce va sã vie.
De sus, Duhul Sfânt trimite un potir de venin-
Anticoagulantul ce lasã vinul sã curgã.
Omul rãmâne om în acea clipã,
Vopsind lemnul greu, sfânt, cu adevãr.
Pe urme de bici, praful se-aşeazã-n tãcere:
E doar mãsura tuturor celor vãzute.
Şi aerul intrã mai greu în plãmâni,
Oprit de barierele nasului rupt.
Oţetul se stinge pe buze, şi în acea clipã
Timp şi Univers se opresc şi se cutremurã:
Catapeteasma templului, ruptã,
Rânjeşte demonic spre stradã.
Omul moare- se naşte credinţa.

Ulise in hipermarket

Lãsându-şi lancea şi scutul din mânã,
Se-agaţã de balustrada etajului doi.
De jos, mirosul de pizza îl izbeşte în plin:
Obosit, dupã o luptã pierdutã,
Şi fãrã de rost, zgârie buzunarul tunicii Kenvelo,
Cãutând un dinar.
Stingherã,o hârtie murdarã îi scapã din mânã:
Plinã de sudoare şi parfum, plinã de jeg şi de sãpun,
E goalã de istorie
Desculţ, îşi scoate din geanta Adidas,
Sneakerşii Puma,
Murdari de noroi şi de amintiri
De sub zidurile Troiei.
prea grea îi pare povara durerii
Ce-o poartã în stomac- dar, deh, Penelopa-l aşteaptã
Cu-n Klive Christian acasã.
Liniştit, se gândeşte sã întarzie
Sosirea-i,
Aşa, cu vreo patruzeci de ani,
Mãcar pânã scade inflaţia.

Tango selenar

Se scutură razele
tale, argint viu de
sânge născător.

Lunatic, visător,
şi straniu,
răsfrângi pe lama
cuţitului, din trupul
tău creat, macabra
strălucire.

E noaptea-n care
câinele pământului
îşi strigă prada.
Hipnotic, priveşti
vinul ce cade
precum cascade
mişcătoare,
din pâinea ta.

Şi masca albă-a morţii
se-aşterne pe frunzişul
coşciugului tău,
cu Luna picurându-ţi
pe buze,
stropi,
raze...

Ruinele

***

Strivind o lacrimă,
am văzut curgând
sângele-i pur.
În crima ce-am făcut
e semnul unui sens
şi rânduri
n-or tăgădui scriptura
calvarului ce a-nceput.
Testament, lăsat e
pentru-a fi simbolul
eternităţii în uitare.
Nu-i îngrădit sistemul,
nedescifrat e semnul.

Gradina

Rubine oglindesc
grădina,
şi zbuciumul din El.
Credinţa,
prin suflet,
e calea spre lumină.
Şi doar trădarea
e preţul libertăţii,
ce o primirăm
prin sânge
Cu credinţă.



***

Străjuiam fiecare cuvânt
pictat pe aripile paginilor.
La capătul fiecărei ore,
zăream prelungirile degetelor mele
ce-şi continuau valsul
lucrat pe pielea-ncinsă.
Se trezea scribul
din mine,
dictându-i conştiinţei
istorie şi versuri.

Grădina

... nu refuza o cupă.
durerea era singurătatea însăşi,
extazul sacrificiului urmând
să elibereze timpul
din bucla zeilor ascunşi.

... nu refuza El omul.
divinitatea măsurându-i paşii,
ghicea intenţii de-un dureros
avânt.
Grăbind uitarea, credinţe noi
creea.

... nu sângele e cheia.
... nu strigătul e Glasul.

e calea împăcării,
e Ghetsimani taina...

Templul



Lirica viziunii

Îţi oglindeşti chipul
în apa ce tremură.
şi-n jurul tău,
înserarea îşi pogoară
aripile.
Pe chip citesc
tristeţea.
Ne-apasă,
precum stâncile
ce-abat oceanul
din calea lor,
plângând destinul
din timpul sfărâmat.
Rămâne numai glasul,
parfumul şi uitarea-

Şi iată, iubeşte
fiecare zori de ziuă,
fiecare taină
ce se ascunde doar
prin nume,
Fiecare scâncet de copil,
firav , cânt dulce
al nemuririi tale,
lumina din ochii
destinului ce l-ai creat!
Visează
precum pânzele albe
ale goeletei
ce se pierde-n zare,
în drumul tainic încă,
şi nu uita să ştii
să mori...

„Şi iată, Cuvîntul
E pretutindeni,
Pe pământ şi în fiinţele sale,
În rai şi în îngerii săi,
Chiar şi în cel mai întunecat
Colţ al sufletului omenesc.

Şi iată, acolo
Cuvântul a strălucit
Mai puternic,
Şi pentru o clipă
Am fost orb...”

Împreună

Precum cântecul păsării
rănite, când glasul
rămâne uitat,
şi sufletul strigă
trupul pierdut,
precum aripa ce nu
cade, când viaţa
s-a scurs,
la fel şi marmura în care
noi am devenit un trup,
se sfarmă.
Neantul ne-a atins
şi am simţit răceala
nopţii.
Îţi ascultam inima,
ştiind că ne desparte
timpul,
şi aripa din fiecare.

Pastel
(Geneza)

Se-nfiorau stejari, se întrupa
dorinţa.
În forme, albul îşi închidea
porţile,
şi visul cutreiera, închis,
eternul.
Se răsfrângea prin ape
zeul,
delfinii despărţindu-l.

...se-nfiorau stejarii, se întrupa
Voinţa...



***

Sunt ani de-atunci, sunt
amintiri prea multe.
Prin fum,
şi sânge,
Jertfa nu a fost de-ajuns,
şi în priviri,
sticleşte numai gerul.

Precum păsări însetate
curmau istorii prin oţel,
pătând cu strălucirea lor
om, nori şi raze

Şi trec-
trec şi acum, prin fum
şi sânge:
Doar cerul a rămas acelaşi

Iubirea

Întindă-ţi fructul acru
în mâini de alabastru,
tu vei ghici sub piele,
amăgitoare, huma.
Şi de va sorbi cuvântul
pe buze mişcătoare
întreabă-te de-n limba-i
nu-s colţii cu venin:
de-i zici iubire,
în urmă nu va fi decât
suspin.



Liliecii

Amar apus.
Doar negre pete
în dezacorduri
violente,
pastelul sângeriu îl rup-
Amar apus...

Domnişoarei E.

Tuş.
Cu degete pătate
de negre fire
delicate,
de negru tuş.

Fantastic ondulat-
melodic-
divine ritmuri de sonet
e părul tău.

Gal murind

Din zare-apare în amurg,
Un tânăr gal pe negru-i murg;
E-un demon urmărit de cer,
E-un chip de lut pe trup de fier.

Aprinşi sunt ochii, ochi de rug,
Şi şerpi de foc pe trupu-i curg,
În suflet are răni ce dor...
E ultimul gladiator.

Lăsat-a-n urmă pe cei morţi,
Căci morţi au fost de mult ei toţi,
Căzut-au şiruri lungi la rând...
De-acum vor fi cu toţi pământ.

Nu s-au retras în luptă ei,
Ci s-au bătut ca nişte lei,
Iar acvila, în faţa lor,
Fu crunt zdrobită-n al ei zbor.

„Ai îmblânzit cu spada lei,
Deliciu degustat de zei,
Prin sânge, de atâţia ani,
Ai amuţit pe veci duşmani,

Ai sfărâmat cumplitul jug
Dar... ziua are un amurg;
De vrei să fii acum tu drept,
Înfinge-ţi spada ruptă-n piept!

Ucide-ţi gândul înfricat!
Nu tu, ci zeii au trădat!
Cât pentru cei ce vrei să mori,
Au fost viteji gladiatori!

....................................................

Scăldat de soarele-n apus,
În jur domnind tăceri depline,
Privea murind, în zări, mai sus,
Mai sus de stele şi lumine...



***

Se stinge.
Se stinge şi mă-nconjoară
cu marea sufletului său.
Din el,
o aripă se-nalţă,
dar totul, toul
e atât de mic
că-i pare-o stâncă-
Tăcere şi cânt.

Matrice imperfectă

E-o altă lume dincolo de mine:
O lume-n care ape ard,
în care curg izvoare de bazalt,
şi-n care vezi prin străveziul negru
întunecat diamant,
făcând ca totul să răsune
când astrul, răsărind, apune-
E o imperfectă lume.


Pastel

Ascult tăcere ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării ruginit:
E un apus de toamnă infinit.
Petale moi de tine scuturate,
se veştejesc şi mor în nepăsarea ta.
Te aud şi-acum: ecou la nesfârşit-
Pustiu e în deşertul meu din suflet,
Şi dunele gingaşe, încet, au împietrit...
Ascult tăcerea ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării ruginit:
apus sunt eu, pe veci, în mine,
apus e soarele-n nimic.

Singurătate

Abisul pustiit de visuri
se umple-ncet de liniştea uitări-
Şi valuri albe se aştern
pe mare împietrită.
Chemare n-am, şi singur sunt.
Îţi strig iubirea?
Sunt singur pe pământ.

Nisip si timp

Era un '90 pe final

Mă uit pe o revistă
veche,
anonimă-
sunt pagini ce nu îmi spun nimic.
De ce?
E într-un final de toamnă
al unui '90 pe final.
O lume-n fierbere, atunci:
la orizont se prevedeau ei,
corbii,
ce-or rupe sânge din cadavre
înşiruite pe un nisip arzând-
dar ce poţi înţelege
în inocenţa a trei ani?
Viaţă, moarte-
sunt aceleaşi şi alt joc.
Mă uit pe o revistă
şi sunt pagini
ce-mi amintesc prea multe.



Sărut

Tresari în umbra ivorie a şoaptei
pe care tu,
sau eu,
o aşteptăm.
Să-mi spui, iubit-o:
unde sunt?
când valuri moi sărută clipa
pe care tu,
şi eu,
am împlinit-o.
Să-mi spui, iubito,
tu !
iar eu, în gând voi spune:
noi...

***

În cercuri ample aripi bat
şi scutură petale
de-un sângeriu aparte
pe puritatea unui pat.

În timp, va înflori cortina,
şi va încremeni un veac...
Să nu spui nu: tu pieri, eu tac,
Şi în întuneric voi acoperi
lumina.

Nimfa

Pe alabastrul mâinilor
va străluci eternul,
şi un Univers de doruri
aşteptă alt surâs
Surâsul cast al unei nimfe
născute în puritatea unui templu,
pe care, odată,
îl voi sfărâma,
si voi cladi din vechile ruine
esente de etern
iar zeii in neputinta lor
vor pierde nemurirea.

Elegie

Când Da Vinci exprima geniul
pe colile scrise devreme,
când Michelangelo
crea Omul,
când Picasso
spulbera forma
iar Dali
sfărâma culoarea,
fiinta era supusa
pierudta in uitarea pe care el-
OMUL, şi-a propus s-o uite...

... şi zidurile Parthenonului
deveneau „pulberea prin care
forma trece” ,
iar geniul rămânea în colile
scrise de vreme.

Pustietate

Privi-voi singur marea-nsângerată
De lungul drum al unui vechi apus,
Cu fulgerări de aripi, ce în trecut mi-au spus:
„Privi-vei singur marea-nsângerată!”

Din zeci de glasuri, doar unul singur strigă,
Chemând pămîntul din om, în alt pămînt,
Pe care duhu-mi îl va scurma plângând,
Cînd zeci de glasuri strigă-acelaşi singur cânt.



Gravură
( după „ Cavalerii Apocalipsei” de A. D.)

Vedeam în nori ce îşi purtau furtuna,
Urlând, inele de-un sclipitor diamant,
Se sfărâma de maluri, însângerată, spuma,
Agonizând pe valuri aduse de brizant.

Coloşi se prăbuşeau, gemând, în mare,
Se scufunda pămîntul în negre guri de iad,
Se auzea un vultur ţipând în depărtare,
Prin urlete de tunet, străfulgerări de jad...

Şi-n ceasul ultim al unei ultimi seri,
În care morţii-nvie prin sânge supt din morţi,
Îi vezi, cu duhuri, prin sfărâmate porţi,
Din zări veninid, cu spaimă, cei patru cavaleri...

Poezia

Cuvinte blânde puse
Pe-altarul unui zeu sonet,
Iubiri trecute- umbre
pe strunele unui cvartet,
Atemporale scene
într-un acord violent,
Contopite pierderi
într-un ritm ardent,
Culori şi forme, vise,
în maiestuos concert,
Evolutive forme
în rame de portret-
fermecătoare muze
pe-altarul unui zeu poet.

Sigmund

Cad lanţuri vechi, de ani uitate,
Şi-s sfărâmate noi bariere:
Prieten bun, mereu, el, somnul,
Idei tot naşte- iar din idei
se naşte OMUL...



Nopţi de vară

E ora-n care duhuri bat
în candelabre-aprinse:
e-un ceas ce nu l-am numărat,
e miezul unei nopţi încinse.

Zadarnic şi cumplit mă zbat
în zarea cu nisipuri stinse,
căci ceasul nu l-am numărat,
iar jocul orelor mă prinse.

Pe Nil, corăbiile-au stat,
şi ancorate-s de un val:
e ceasul cel nenumărat,
şi rupte-s funiile la mal.

De cer se sfarmă pescăruşii...
... şi albul se închide-n mat:
Zeiţele îşi plâng supuşii,
şi timpul cel nemăsurat.

Trecut

Priveşte-n jur.
Totul e moarte- extaz
Al umbrelor. Şi noi?
Lăsăm pe prăfuitul drum
dogoritor arzând în dune nemişcate
de noi
de ani
Doar urme moarte a ceea ce
au fost
Doi oameni.
Şi iubirea.

Despartire

E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care duhuri neîmpăcate
se nasc din stinsa lor cenuşă.
Sunt phoenicşi vechi, aprinşi de cer
în gheaţa veşnicei mândrii.
E vremea-n care demonii de lut
sunt sfărâmaţi în templele păgâne,
pierind în haos infinit, uitaţi.
E clipa-n care Lucifer căzut-a,
şi-n care lutul vânăt prins-a viaţă,
primind Duh Sfânt- înţelepciune.
E vremea-n care nevinovata Evă
făcut-a omul să devină om.
E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care tu m-ai părăsit...

Singurătate

Ironic zâmbea o clipă
căreia
i-am smuls aripile.
În ele am ridicat eternul
şi am năruit trecutul
în care
erai tu

şi umbra
mă priveşte mirată:
„Eram două!”

Crezând că sunt
am înşelat uitarea.
Dintr-un ungher al minţii
sfâşiam pânza,
udată de rouă,
a unui păianjen stingher:
în dimineaţa unei veri
te răsfrângeai plecând.

Primul zbor

Icar şi-a înălţat
aripile arse
şi strigătul său atinge
trupul zeilor.
Din lut şi ceară
îndrumă chipul
în vis urmat
spre spaţiul libertăţii.
În apă, sângele său
şi-a ridicat glasul
strigând un timp
în care omul creşte.
Nu-i luaţi aripile,
Icarul novei visul
urmărindu-i.

***

Aştepţi, în pacea înserării
ce vine prea târziu,
pe ea- pe noi,
în contopirea de-amintiri

S-a stins când tu iubeai,
şi tu, iubind, te stingi.

Adio lumină a dimineţii,
grifonii pleacă spre întuneric...

duminică, iunie 20, 2010

Adu-ti aminte

adu-ti aminte de numele meu,
atunci cand timpul se va scurge
fir cu fir in clepsidra distrusa



adu-ti aminte de-un amurg albastru
in care am creat lumini din umbre
in care am scris
pe ape-sangerii
cuvintele nespuse


adu-ti aminte si zambeste-
eu nu voi fi aici cand vei ascunde
aceasta pagina pe buzele tale
nu voi mai fi aici sa simt
obrajii tai umezi-

ma vei gasi intr-un amurg albastru,
pe ape sangerii si
in cuvintele nespuse.

vineri, martie 12, 2010

Seth









Ziua a şasea

Când Michelangelo creea
pe trupul
neistovit
dungi albe de lumină,
Dumnezeu, încă,
ţinea în mâini
de lut, capul.
Când îngerii căzut-au
pe frunte semnul aşeza.
Şi viaţă- a prins
pe trupul istovit
când Michelangelo
creea lumina.

Viziune

Prezente trupuri fi-vor iară
Pămînt pămîntului din viermi;
Vor aminti-o-n fiecare seară,
Vii duhuri- porţile spre larg Infern.

Cânta-vor aripi lungi de fiară
Apocalips vestind luminii,
Veni-vor demoni de o frumuseţe rară,
Scuturase-vor măslinii.

***

Şi lacrimi calde cad încet
pe-ntinderea pustie. Răsarit
din valuri moi, catifelate,
îşi va începe veşnicul apus
un zeu căzut...

si nu apari...

Vremelnic vis neîmplinit
născut dintr-o durere moartă!
Sunt singur, şi voi fi murit...
Iubirea? Valurile-o poartă...

Noi
E vară...
E-un cer de-azur cu albe creste...
Berbeci de spumă ce se sparg
pe mare liniştită,
şi şoapte dulci foşnite
de viaţă împietrită.

E cald...
E cald şi bine, iubito,
mi-e bine lângă tine.
Sunt tânăr... cifre-amăgitoare
ajuns-au în alt cânt...
dar tu deştepţi adultul nenăscut
în mine ce se zbate;
oh, ştiu, te înţeleg: nu sunt serios.
Voi fi...
Şi-oi aminti aproape-un veac
de-un cer de-azur cu albe creste...

***

Trecutul se retrage.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
o duc cu disperarea vieţii.
Aici, întrebările sunt inutile.
Oricum, răspunsuri nu există.
Aici, răspunsurile sunt inutile.
Styxul îşi înghite prada
avid spre alte vieţi,
iar Charon
nu îşi mai ia tributul.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
oricum am pierdut-o.

Timp uitat

O oră.
Monoton arzînd se scurge clipa
(aud cum corbii strigă-n turn)
tot tresărind, îţi termini lupta
Şi-ti sfâşii strigătul nebun

Aştepţi un ceas ce nu mai vine
(ofrande vieţii incă pun)
Nu crede, nu uita, nu plânge,
Îţi sfâşii strigătul nebun.

Visezi corăbii de pe Nil
(la poarta morţii încă sun)
Nu tulbura clipe ce vin:
Îţi uită strigătul nebun. 

miercuri, martie 03, 2010

***

Balada marinarului 
 înlănţuit


Domesticit în gânduri
vegetez
rumegând sălbăticia
ascunsă în mine.
M-am îndrăgostit de-o goeletă
ce-mi sfâşie inima 
cu braţele catargelor ei.
E o tortură căreia
nu îi rezişti,
şi te îneci în marea
în care 
nu pluteşti.
„Dormea bătrânul
şi visa....” zei.






Mormântul unui pustnic


Au înflorit mugurii,
maestre 
şi dialogul tău
cu Dumnezeu
continuă.


Acum, degetele pământului
sfâşie înfometate
hrana pe care,
cu milostivenie,
le-ai dat-o,
Maestre.






Doi călători


Sub chiparoşi ne-ascundem.
Îţi voi fura o sărutare
în mireasma unor nopţi târzii.
Aici, flori de migdal
adie blând pe părul tău,
iar marea
în smaraldul ei,
va oglindi povara fericirii
în care amândoi ne-om pierde.



Ne vom opri apoi 
la vechiul han.
O uşă, 
va scârţâi în treacăt,  
iar pasul ni-l vom pune
pe pragul ros de vreme,
tocit de alte urme 
pe care tu, şi eu, 
le-am mai lăsat 
în drumul nostru 
către noi.






Pastel




Pluteau domol corăbiile pe Nil,
se întorceau din zare corbii,
Şi auzind cetăţile murind,
se dezlegau din lanţuri, robii.


Nu se mai scaldă degetele-n tină,
în a-şi deschide ochii, orbii,
şi în amurg se vede-acum, 
cum se întorc din zare corbii.


Se sfărâmau în pietre, piramide,
curmând etern povestea vorbii,
Şi-n fulgerări de sânge simţi
cum  s-au întors, din zare, corbii. 






Faun


Profetul pleacă fruntea 
pe care anii au săpat 
făgaşuri albe de-amintiri...
În aer mlădieri de nimfe 
îi poartă visul putrezit, 
privind în ochii lui de-azur 
alt joc- sălbatic, pur.
Pan... pan... pan... 
Şi zeul pleacă fruntea 
murind strigat de zei .







Amintire (10. 06. 2005)






Am transcris un epitaf.
Mi-am lăsat în urmă semnul
Înecat de timp şi praf-
fi-voi caria din lemnul 
putrezit într-un mormânt:
Lumea fost-a o povară,
Am fost ultimul ei cânt.








Apus 




Şi toate-or fi priviri murind de-acum.
Atracţii năucite-n crud tango 
al formelor spaţiale.


... lungi şiruri mângâia-vor strune 
Gigantic harfe răscolind: 
E sacra contopire, apa 
ascunselor cărări. 








Iubirea  




Mormânt al tinereţii, fiară!
Jar răscolind în unde limpezi-  
Priviri demonic căuta-vor spaţiul
Măsurilor trecute, 
Şi ape tulbura-vor iară- 
Mormânt al tinereţii?
Fiară?






Catren 


 (  Morminte )






Italic sânge, trup de dac:
Istoric spaţiu-mpreunară-
Sunt oase-albite care zac:
Acum şi doina le-o luară...






Catren 


 (  Epilog ) 






Şi au crezut cu toţii în nebunia lor.
Cei mulţi pe veşnicie în mândrie mor!
Ei n-au ştiut că cei ce cad, 
Nu şi-au ţinut mintea în iad! 
               





Ziua a cincea






Nu am ştiut 
când înotam în oceanul
atemporal 
ce-nseamnă iubirea: 
explozie de viaţă, de cânt, 
în inocenţa unui timp 
pierdut, 
când pur era Pământul 
şi omul nu era 
decât pământ. 
Răsunet al tăcerii 
în imnul unui sfânt,
o linişte deplină
în Dumnezeescul gând, 
când pur era pământul 
şi trupu-şi căuta pământ.

sâmbătă, februarie 13, 2010

***

Glossă




Neaşteptat tindeai
spre infinit, 
Născând forme,
uitată de timp.


Amurgul pur
crea lumina
spre care
neaşteptat tindeai.


Aici, Timpul,
murind,
uita plecarea
spre infinit.


Şi aşteptam
iubirea,
în care speram,
născând forme...


Prea târziu...
Nevrând,
eliberam raţiunea
uitată de timp.


Uitată de timp,
născând forme,
spre infinit 
neaşteptat tindeai.








Despărţire 






În marmură, simetric, s-a destrămat 
iubirea.
Prin tine, o parte am pierdut, 
iar eu, din ce-a rămas, 
Am mai clădit un templu:
pe friză-am dăltuit 
Cuvîntul
iar în coloane-am întruchipat
Uitarea.
E-a şaptea zi,
geneza
agonic începând.








Căderea Îngerului




Mureau agonic vise, în sângeriul serii,
pătând cu sânge-albastrul nepătat al mării,-
Şi nori treceau prin drumul netrecut al zării...
Mureau agonic vise, în sângeriul serii...


Din şiruri lungi de ani- doar umbre.
Rămas-am fiinţa gheţii din pustiu,
În mine sfărâmat-am tot ce-i viu!
Şi am căzut crezând... dar unde?
Din şiruri lungi de ani- doar umbre...
                                                

luni, ianuarie 25, 2010

Navigatie

in cupa plina de venin,
imi oglindesc de zile chipul-
cu fiecare ceas de chin,
o caramida o astern pe zidul




ridicat din dune de nisip
ce-s scrise ceas din ceas,
cu pagini rupte din al tau destin-




corabii isi ineaca panzele-n apus,
in golfuri de senin cuprinse;
grifonii se agata de catarg
si isi inchina somnul zeilor cazuti-


am contemplat de-atatea ori acel apus,
si l-am pastrat cu mine, adanc, in suflet-
un pelegrin strain de sentimente si de lacrimi,
secat de amintiri ce nu s-au stins-


si ma intorc pe marea ce-am iubit-o in ochii tai,
cand stele se-oglindeau in valuri:
ramai mereu,in noapte, astrul ce ma-ndruma
spre liniile trasate de destin-


ramai momentul meu de bucurie,
intre atatea porturi cuprinse de venin.

vineri, ianuarie 22, 2010

Sfarsit de poveste

Litera langa litera, 
spatiu langa spatiu, 
negrul asterne imagini
pe albul simplu,
primordial.


seara de seara,
cuvant langa cuvant,
s-a nascut povestea,
ce-am scris-o recitand
din chipul tau-


copil cu ochii mari
si tristi-


copil cu suflet alb
inca nescris-


cuvant langa cuvant, 
ochii au alungat tristetea
visand eroi si nopti arabe-


ai auzit havuzul clipocind,
si rozele cantand sub glasul marii-
palate din topaz zarit-ai
in orizonturi de desert-


copil ma simt si eu acum,
cand scriu,
litera langa litera,
spatiu langa spatiu,
sfarsitul de poveste.