***

Balada marinarului 
 înlănţuit


Domesticit în gânduri
vegetez
rumegând sălbăticia
ascunsă în mine.
M-am îndrăgostit de-o goeletă
ce-mi sfâşie inima 
cu braţele catargelor ei.
E o tortură căreia
nu îi rezişti,
şi te îneci în marea
în care 
nu pluteşti.
„Dormea bătrânul
şi visa....” zei.






Mormântul unui pustnic


Au înflorit mugurii,
maestre 
şi dialogul tău
cu Dumnezeu
continuă.


Acum, degetele pământului
sfâşie înfometate
hrana pe care,
cu milostivenie,
le-ai dat-o,
Maestre.






Doi călători


Sub chiparoşi ne-ascundem.
Îţi voi fura o sărutare
în mireasma unor nopţi târzii.
Aici, flori de migdal
adie blând pe părul tău,
iar marea
în smaraldul ei,
va oglindi povara fericirii
în care amândoi ne-om pierde.



Ne vom opri apoi 
la vechiul han.
O uşă, 
va scârţâi în treacăt,  
iar pasul ni-l vom pune
pe pragul ros de vreme,
tocit de alte urme 
pe care tu, şi eu, 
le-am mai lăsat 
în drumul nostru 
către noi.






Pastel




Pluteau domol corăbiile pe Nil,
se întorceau din zare corbii,
Şi auzind cetăţile murind,
se dezlegau din lanţuri, robii.


Nu se mai scaldă degetele-n tină,
în a-şi deschide ochii, orbii,
şi în amurg se vede-acum, 
cum se întorc din zare corbii.


Se sfărâmau în pietre, piramide,
curmând etern povestea vorbii,
Şi-n fulgerări de sânge simţi
cum  s-au întors, din zare, corbii. 






Faun


Profetul pleacă fruntea 
pe care anii au săpat 
făgaşuri albe de-amintiri...
În aer mlădieri de nimfe 
îi poartă visul putrezit, 
privind în ochii lui de-azur 
alt joc- sălbatic, pur.
Pan... pan... pan... 
Şi zeul pleacă fruntea 
murind strigat de zei .







Amintire (10. 06. 2005)






Am transcris un epitaf.
Mi-am lăsat în urmă semnul
Înecat de timp şi praf-
fi-voi caria din lemnul 
putrezit într-un mormânt:
Lumea fost-a o povară,
Am fost ultimul ei cânt.








Apus 




Şi toate-or fi priviri murind de-acum.
Atracţii năucite-n crud tango 
al formelor spaţiale.


... lungi şiruri mângâia-vor strune 
Gigantic harfe răscolind: 
E sacra contopire, apa 
ascunselor cărări. 








Iubirea  




Mormânt al tinereţii, fiară!
Jar răscolind în unde limpezi-  
Priviri demonic căuta-vor spaţiul
Măsurilor trecute, 
Şi ape tulbura-vor iară- 
Mormânt al tinereţii?
Fiară?






Catren 


 (  Morminte )






Italic sânge, trup de dac:
Istoric spaţiu-mpreunară-
Sunt oase-albite care zac:
Acum şi doina le-o luară...






Catren 


 (  Epilog ) 






Şi au crezut cu toţii în nebunia lor.
Cei mulţi pe veşnicie în mândrie mor!
Ei n-au ştiut că cei ce cad, 
Nu şi-au ţinut mintea în iad! 
               





Ziua a cincea






Nu am ştiut 
când înotam în oceanul
atemporal 
ce-nseamnă iubirea: 
explozie de viaţă, de cânt, 
în inocenţa unui timp 
pierdut, 
când pur era Pământul 
şi omul nu era 
decât pământ. 
Răsunet al tăcerii 
în imnul unui sfânt,
o linişte deplină
în Dumnezeescul gând, 
când pur era pământul 
şi trupu-şi căuta pământ.