sâmbătă, septembrie 11, 2010

Viziune

Crez

Nu am atins
cu degetele-mi oarbe
preţiosul vin,

şi n-am văzut durerea
şi strigătul din pâine.
Ciudat- am asurzit

atunci când mâna-ntinsă
cerea, cum cer şi azi,
credinţă,
calvarului ce l-am trăit-
a fost
extazul Celui
dăruitor de viaţă.

Şi beau acum din sânge,
Şi muşc acum din carne,
Şi-mi sfâşii buzele pe care,
Credinţa înviat-am.



Nopţi de iarnă

E noaptea-n care stihuri ard,
visând la o măiastră,
ce-şi scutură mătasea
şi-mi cântă în fereastră,

un zbor, un vis, un fulg...
Şi-mi povesteşte gerul
cutreierând prin astre
cum dezvelesc misterul

cununilor de raze
ce-acoperă tot cerul.

Scrib

Sculptând cu pana-i aspră
Grifonii în papirus,
şi Caucazul crimei
ce-o-nfăptuiră zeii,
uita mereu să plece
urechea suferinţei
şi să descrie fapta
prin ochii umilinţei.

Prea des chircea amarul
sorbind pe buze apa
venită din adâncul
ascunsului respins,
şi renăştea povara
Sisifului, murind.

Rămasa numai urma,
dar veşnică e pana.



***

La poarta vieţii-am stat
şi-am plâns.
Am închis ochii
şi-am numărat anii
pe care nu-i puteam atinge.
Eram un pandativ
şi tu erai linia
ce mă ţinea legat
de viul din noi.

Lipsea esenţa
şi ceea ce strigam
era acoperit
de flacăra
privirii tale.

Acum aştept.

Dar glossa nu s-a încheiat.
Încă.



Celtic cânt

Atunci când nu vor mai cânta
mările,
durerea şi speranţa noastră,
atunci când luminile s-or stinge,
pe recele cer al nopţii,
atunci când soarele va merge
să-şi ducă somnul veşnic
sub apa ce o preschimbă-n sânge,
adu-ţi aminte, copile,
de zborul zeilor ce ne îndrumă.
Fii aprig, fii viteaz, fii piatră,
şi călăuzeşte-ne pe noi,
Strămoşii,
pe drumul de-amintiri creat.



***

Privesc cântul de harfe
cum tremură-n lumină,
şi scutur versul sacru
al pajiştilor albe.

Pe braţele de lemn,
cununilor de laur
le-nchin balada sfântă,
Jucând pe aripi ude,
coralii de smarald,
de apă şi-alabastru.

Din zborul lin de bine vestitor
eu făuresc urări de pace.
Verdele dafinilor
şi al măslinilor curaţi
se-aşează pe pământ.

Laudă lor,
cântărilor de harfă!

***

Nu am crezut în tine,
şi rău îmi pare
Iubito.

Da, ascult acum,
singur,
foşnetul fulgilor
ce-mi cad în palme.
I-ascult cum mor,
Iubito,
i-ascult cum plâng,
şi sorb lacrimile
în care se scaldă
trupul lor alb,
singur.

Îmi aduc aminte
de tine,
Iubito,
de trupul tău
din marmură măiastră,
divin sculptată,
de Creatorul aspru.

Nu am crezut în tine,
şi-mi pare rău
Iubito.

***

Cenuşa mândriei se scaldã în noi,
Se scurge odatã cu timpul,
Cu praful anemic, rãmas
În pereţii sparţi ai clepsidrei.

Cenuşa iubirii se rupe în noi
Ca falii obtuze deschise-n pãmânt-
Sângerând, ne rugãm în tãcere,
Citind semnele sumbre-ale nopţii.

Pe cer, o linie închisã viseazã,
Traversând infinit, şi moarte, şi viaţã:
E cenuşa rãmasã din izvorul luminii,
E urma de phoenix pãstratã în gheaţã.

Graalul noului Ev

O urmã de sânge se-adapã din vinul sfinţit.
De sus, Tatãl trimite un fulg de speranţã-
Analgezicul durerii ce va sã vie.
De sus, Duhul Sfânt trimite un potir de venin-
Anticoagulantul ce lasã vinul sã curgã.
Omul rãmâne om în acea clipã,
Vopsind lemnul greu, sfânt, cu adevãr.
Pe urme de bici, praful se-aşeazã-n tãcere:
E doar mãsura tuturor celor vãzute.
Şi aerul intrã mai greu în plãmâni,
Oprit de barierele nasului rupt.
Oţetul se stinge pe buze, şi în acea clipã
Timp şi Univers se opresc şi se cutremurã:
Catapeteasma templului, ruptã,
Rânjeşte demonic spre stradã.
Omul moare- se naşte credinţa.

Ulise in hipermarket

Lãsându-şi lancea şi scutul din mânã,
Se-agaţã de balustrada etajului doi.
De jos, mirosul de pizza îl izbeşte în plin:
Obosit, dupã o luptã pierdutã,
Şi fãrã de rost, zgârie buzunarul tunicii Kenvelo,
Cãutând un dinar.
Stingherã,o hârtie murdarã îi scapã din mânã:
Plinã de sudoare şi parfum, plinã de jeg şi de sãpun,
E goalã de istorie
Desculţ, îşi scoate din geanta Adidas,
Sneakerşii Puma,
Murdari de noroi şi de amintiri
De sub zidurile Troiei.
prea grea îi pare povara durerii
Ce-o poartã în stomac- dar, deh, Penelopa-l aşteaptã
Cu-n Klive Christian acasã.
Liniştit, se gândeşte sã întarzie
Sosirea-i,
Aşa, cu vreo patruzeci de ani,
Mãcar pânã scade inflaţia.

Tango selenar

Se scutură razele
tale, argint viu de
sânge născător.

Lunatic, visător,
şi straniu,
răsfrângi pe lama
cuţitului, din trupul
tău creat, macabra
strălucire.

E noaptea-n care
câinele pământului
îşi strigă prada.
Hipnotic, priveşti
vinul ce cade
precum cascade
mişcătoare,
din pâinea ta.

Şi masca albă-a morţii
se-aşterne pe frunzişul
coşciugului tău,
cu Luna picurându-ţi
pe buze,
stropi,
raze...

Ruinele

***

Strivind o lacrimă,
am văzut curgând
sângele-i pur.
În crima ce-am făcut
e semnul unui sens
şi rânduri
n-or tăgădui scriptura
calvarului ce a-nceput.
Testament, lăsat e
pentru-a fi simbolul
eternităţii în uitare.
Nu-i îngrădit sistemul,
nedescifrat e semnul.

Gradina

Rubine oglindesc
grădina,
şi zbuciumul din El.
Credinţa,
prin suflet,
e calea spre lumină.
Şi doar trădarea
e preţul libertăţii,
ce o primirăm
prin sânge
Cu credinţă.



***

Străjuiam fiecare cuvânt
pictat pe aripile paginilor.
La capătul fiecărei ore,
zăream prelungirile degetelor mele
ce-şi continuau valsul
lucrat pe pielea-ncinsă.
Se trezea scribul
din mine,
dictându-i conştiinţei
istorie şi versuri.

Grădina

... nu refuza o cupă.
durerea era singurătatea însăşi,
extazul sacrificiului urmând
să elibereze timpul
din bucla zeilor ascunşi.

... nu refuza El omul.
divinitatea măsurându-i paşii,
ghicea intenţii de-un dureros
avânt.
Grăbind uitarea, credinţe noi
creea.

... nu sângele e cheia.
... nu strigătul e Glasul.

e calea împăcării,
e Ghetsimani taina...

Templul



Lirica viziunii

Îţi oglindeşti chipul
în apa ce tremură.
şi-n jurul tău,
înserarea îşi pogoară
aripile.
Pe chip citesc
tristeţea.
Ne-apasă,
precum stâncile
ce-abat oceanul
din calea lor,
plângând destinul
din timpul sfărâmat.
Rămâne numai glasul,
parfumul şi uitarea-

Şi iată, iubeşte
fiecare zori de ziuă,
fiecare taină
ce se ascunde doar
prin nume,
Fiecare scâncet de copil,
firav , cânt dulce
al nemuririi tale,
lumina din ochii
destinului ce l-ai creat!
Visează
precum pânzele albe
ale goeletei
ce se pierde-n zare,
în drumul tainic încă,
şi nu uita să ştii
să mori...

„Şi iată, Cuvîntul
E pretutindeni,
Pe pământ şi în fiinţele sale,
În rai şi în îngerii săi,
Chiar şi în cel mai întunecat
Colţ al sufletului omenesc.

Şi iată, acolo
Cuvântul a strălucit
Mai puternic,
Şi pentru o clipă
Am fost orb...”

Împreună

Precum cântecul păsării
rănite, când glasul
rămâne uitat,
şi sufletul strigă
trupul pierdut,
precum aripa ce nu
cade, când viaţa
s-a scurs,
la fel şi marmura în care
noi am devenit un trup,
se sfarmă.
Neantul ne-a atins
şi am simţit răceala
nopţii.
Îţi ascultam inima,
ştiind că ne desparte
timpul,
şi aripa din fiecare.

Pastel
(Geneza)

Se-nfiorau stejari, se întrupa
dorinţa.
În forme, albul îşi închidea
porţile,
şi visul cutreiera, închis,
eternul.
Se răsfrângea prin ape
zeul,
delfinii despărţindu-l.

...se-nfiorau stejarii, se întrupa
Voinţa...



***

Sunt ani de-atunci, sunt
amintiri prea multe.
Prin fum,
şi sânge,
Jertfa nu a fost de-ajuns,
şi în priviri,
sticleşte numai gerul.

Precum păsări însetate
curmau istorii prin oţel,
pătând cu strălucirea lor
om, nori şi raze

Şi trec-
trec şi acum, prin fum
şi sânge:
Doar cerul a rămas acelaşi

Iubirea

Întindă-ţi fructul acru
în mâini de alabastru,
tu vei ghici sub piele,
amăgitoare, huma.
Şi de va sorbi cuvântul
pe buze mişcătoare
întreabă-te de-n limba-i
nu-s colţii cu venin:
de-i zici iubire,
în urmă nu va fi decât
suspin.



Liliecii

Amar apus.
Doar negre pete
în dezacorduri
violente,
pastelul sângeriu îl rup-
Amar apus...

Domnişoarei E.

Tuş.
Cu degete pătate
de negre fire
delicate,
de negru tuş.

Fantastic ondulat-
melodic-
divine ritmuri de sonet
e părul tău.

Gal murind

Din zare-apare în amurg,
Un tânăr gal pe negru-i murg;
E-un demon urmărit de cer,
E-un chip de lut pe trup de fier.

Aprinşi sunt ochii, ochi de rug,
Şi şerpi de foc pe trupu-i curg,
În suflet are răni ce dor...
E ultimul gladiator.

Lăsat-a-n urmă pe cei morţi,
Căci morţi au fost de mult ei toţi,
Căzut-au şiruri lungi la rând...
De-acum vor fi cu toţi pământ.

Nu s-au retras în luptă ei,
Ci s-au bătut ca nişte lei,
Iar acvila, în faţa lor,
Fu crunt zdrobită-n al ei zbor.

„Ai îmblânzit cu spada lei,
Deliciu degustat de zei,
Prin sânge, de atâţia ani,
Ai amuţit pe veci duşmani,

Ai sfărâmat cumplitul jug
Dar... ziua are un amurg;
De vrei să fii acum tu drept,
Înfinge-ţi spada ruptă-n piept!

Ucide-ţi gândul înfricat!
Nu tu, ci zeii au trădat!
Cât pentru cei ce vrei să mori,
Au fost viteji gladiatori!

....................................................

Scăldat de soarele-n apus,
În jur domnind tăceri depline,
Privea murind, în zări, mai sus,
Mai sus de stele şi lumine...



***

Se stinge.
Se stinge şi mă-nconjoară
cu marea sufletului său.
Din el,
o aripă se-nalţă,
dar totul, toul
e atât de mic
că-i pare-o stâncă-
Tăcere şi cânt.

Matrice imperfectă

E-o altă lume dincolo de mine:
O lume-n care ape ard,
în care curg izvoare de bazalt,
şi-n care vezi prin străveziul negru
întunecat diamant,
făcând ca totul să răsune
când astrul, răsărind, apune-
E o imperfectă lume.


Pastel

Ascult tăcere ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării ruginit:
E un apus de toamnă infinit.
Petale moi de tine scuturate,
se veştejesc şi mor în nepăsarea ta.
Te aud şi-acum: ecou la nesfârşit-
Pustiu e în deşertul meu din suflet,
Şi dunele gingaşe, încet, au împietrit...
Ascult tăcerea ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării ruginit:
apus sunt eu, pe veci, în mine,
apus e soarele-n nimic.

Singurătate

Abisul pustiit de visuri
se umple-ncet de liniştea uitări-
Şi valuri albe se aştern
pe mare împietrită.
Chemare n-am, şi singur sunt.
Îţi strig iubirea?
Sunt singur pe pământ.

Nisip si timp

Era un '90 pe final

Mă uit pe o revistă
veche,
anonimă-
sunt pagini ce nu îmi spun nimic.
De ce?
E într-un final de toamnă
al unui '90 pe final.
O lume-n fierbere, atunci:
la orizont se prevedeau ei,
corbii,
ce-or rupe sânge din cadavre
înşiruite pe un nisip arzând-
dar ce poţi înţelege
în inocenţa a trei ani?
Viaţă, moarte-
sunt aceleaşi şi alt joc.
Mă uit pe o revistă
şi sunt pagini
ce-mi amintesc prea multe.



Sărut

Tresari în umbra ivorie a şoaptei
pe care tu,
sau eu,
o aşteptăm.
Să-mi spui, iubit-o:
unde sunt?
când valuri moi sărută clipa
pe care tu,
şi eu,
am împlinit-o.
Să-mi spui, iubito,
tu !
iar eu, în gând voi spune:
noi...

***

În cercuri ample aripi bat
şi scutură petale
de-un sângeriu aparte
pe puritatea unui pat.

În timp, va înflori cortina,
şi va încremeni un veac...
Să nu spui nu: tu pieri, eu tac,
Şi în întuneric voi acoperi
lumina.

Nimfa

Pe alabastrul mâinilor
va străluci eternul,
şi un Univers de doruri
aşteptă alt surâs
Surâsul cast al unei nimfe
născute în puritatea unui templu,
pe care, odată,
îl voi sfărâma,
si voi cladi din vechile ruine
esente de etern
iar zeii in neputinta lor
vor pierde nemurirea.

Elegie

Când Da Vinci exprima geniul
pe colile scrise devreme,
când Michelangelo
crea Omul,
când Picasso
spulbera forma
iar Dali
sfărâma culoarea,
fiinta era supusa
pierudta in uitarea pe care el-
OMUL, şi-a propus s-o uite...

... şi zidurile Parthenonului
deveneau „pulberea prin care
forma trece” ,
iar geniul rămânea în colile
scrise de vreme.

Pustietate

Privi-voi singur marea-nsângerată
De lungul drum al unui vechi apus,
Cu fulgerări de aripi, ce în trecut mi-au spus:
„Privi-vei singur marea-nsângerată!”

Din zeci de glasuri, doar unul singur strigă,
Chemând pămîntul din om, în alt pămînt,
Pe care duhu-mi îl va scurma plângând,
Cînd zeci de glasuri strigă-acelaşi singur cânt.



Gravură
( după „ Cavalerii Apocalipsei” de A. D.)

Vedeam în nori ce îşi purtau furtuna,
Urlând, inele de-un sclipitor diamant,
Se sfărâma de maluri, însângerată, spuma,
Agonizând pe valuri aduse de brizant.

Coloşi se prăbuşeau, gemând, în mare,
Se scufunda pămîntul în negre guri de iad,
Se auzea un vultur ţipând în depărtare,
Prin urlete de tunet, străfulgerări de jad...

Şi-n ceasul ultim al unei ultimi seri,
În care morţii-nvie prin sânge supt din morţi,
Îi vezi, cu duhuri, prin sfărâmate porţi,
Din zări veninid, cu spaimă, cei patru cavaleri...

Poezia

Cuvinte blânde puse
Pe-altarul unui zeu sonet,
Iubiri trecute- umbre
pe strunele unui cvartet,
Atemporale scene
într-un acord violent,
Contopite pierderi
într-un ritm ardent,
Culori şi forme, vise,
în maiestuos concert,
Evolutive forme
în rame de portret-
fermecătoare muze
pe-altarul unui zeu poet.

Sigmund

Cad lanţuri vechi, de ani uitate,
Şi-s sfărâmate noi bariere:
Prieten bun, mereu, el, somnul,
Idei tot naşte- iar din idei
se naşte OMUL...



Nopţi de vară

E ora-n care duhuri bat
în candelabre-aprinse:
e-un ceas ce nu l-am numărat,
e miezul unei nopţi încinse.

Zadarnic şi cumplit mă zbat
în zarea cu nisipuri stinse,
căci ceasul nu l-am numărat,
iar jocul orelor mă prinse.

Pe Nil, corăbiile-au stat,
şi ancorate-s de un val:
e ceasul cel nenumărat,
şi rupte-s funiile la mal.

De cer se sfarmă pescăruşii...
... şi albul se închide-n mat:
Zeiţele îşi plâng supuşii,
şi timpul cel nemăsurat.

Trecut

Priveşte-n jur.
Totul e moarte- extaz
Al umbrelor. Şi noi?
Lăsăm pe prăfuitul drum
dogoritor arzând în dune nemişcate
de noi
de ani
Doar urme moarte a ceea ce
au fost
Doi oameni.
Şi iubirea.

Despartire

E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care duhuri neîmpăcate
se nasc din stinsa lor cenuşă.
Sunt phoenicşi vechi, aprinşi de cer
în gheaţa veşnicei mândrii.
E vremea-n care demonii de lut
sunt sfărâmaţi în templele păgâne,
pierind în haos infinit, uitaţi.
E clipa-n care Lucifer căzut-a,
şi-n care lutul vânăt prins-a viaţă,
primind Duh Sfânt- înţelepciune.
E vremea-n care nevinovata Evă
făcut-a omul să devină om.
E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care tu m-ai părăsit...

Singurătate

Ironic zâmbea o clipă
căreia
i-am smuls aripile.
În ele am ridicat eternul
şi am năruit trecutul
în care
erai tu

şi umbra
mă priveşte mirată:
„Eram două!”

Crezând că sunt
am înşelat uitarea.
Dintr-un ungher al minţii
sfâşiam pânza,
udată de rouă,
a unui păianjen stingher:
în dimineaţa unei veri
te răsfrângeai plecând.

Primul zbor

Icar şi-a înălţat
aripile arse
şi strigătul său atinge
trupul zeilor.
Din lut şi ceară
îndrumă chipul
în vis urmat
spre spaţiul libertăţii.
În apă, sângele său
şi-a ridicat glasul
strigând un timp
în care omul creşte.
Nu-i luaţi aripile,
Icarul novei visul
urmărindu-i.

***

Aştepţi, în pacea înserării
ce vine prea târziu,
pe ea- pe noi,
în contopirea de-amintiri

S-a stins când tu iubeai,
şi tu, iubind, te stingi.

Adio lumină a dimineţii,
grifonii pleacă spre întuneric...