Nisip si timp

Era un '90 pe final

Mă uit pe o revistă
veche,
anonimă-
sunt pagini ce nu îmi spun nimic.
De ce?
E într-un final de toamnă
al unui '90 pe final.
O lume-n fierbere, atunci:
la orizont se prevedeau ei,
corbii,
ce-or rupe sânge din cadavre
înşiruite pe un nisip arzând-
dar ce poţi înţelege
în inocenţa a trei ani?
Viaţă, moarte-
sunt aceleaşi şi alt joc.
Mă uit pe o revistă
şi sunt pagini
ce-mi amintesc prea multe.



Sărut

Tresari în umbra ivorie a şoaptei
pe care tu,
sau eu,
o aşteptăm.
Să-mi spui, iubit-o:
unde sunt?
când valuri moi sărută clipa
pe care tu,
şi eu,
am împlinit-o.
Să-mi spui, iubito,
tu !
iar eu, în gând voi spune:
noi...

***

În cercuri ample aripi bat
şi scutură petale
de-un sângeriu aparte
pe puritatea unui pat.

În timp, va înflori cortina,
şi va încremeni un veac...
Să nu spui nu: tu pieri, eu tac,
Şi în întuneric voi acoperi
lumina.

Nimfa

Pe alabastrul mâinilor
va străluci eternul,
şi un Univers de doruri
aşteptă alt surâs
Surâsul cast al unei nimfe
născute în puritatea unui templu,
pe care, odată,
îl voi sfărâma,
si voi cladi din vechile ruine
esente de etern
iar zeii in neputinta lor
vor pierde nemurirea.

Elegie

Când Da Vinci exprima geniul
pe colile scrise devreme,
când Michelangelo
crea Omul,
când Picasso
spulbera forma
iar Dali
sfărâma culoarea,
fiinta era supusa
pierudta in uitarea pe care el-
OMUL, şi-a propus s-o uite...

... şi zidurile Parthenonului
deveneau „pulberea prin care
forma trece” ,
iar geniul rămânea în colile
scrise de vreme.

Pustietate

Privi-voi singur marea-nsângerată
De lungul drum al unui vechi apus,
Cu fulgerări de aripi, ce în trecut mi-au spus:
„Privi-vei singur marea-nsângerată!”

Din zeci de glasuri, doar unul singur strigă,
Chemând pămîntul din om, în alt pămînt,
Pe care duhu-mi îl va scurma plângând,
Cînd zeci de glasuri strigă-acelaşi singur cânt.



Gravură
( după „ Cavalerii Apocalipsei” de A. D.)

Vedeam în nori ce îşi purtau furtuna,
Urlând, inele de-un sclipitor diamant,
Se sfărâma de maluri, însângerată, spuma,
Agonizând pe valuri aduse de brizant.

Coloşi se prăbuşeau, gemând, în mare,
Se scufunda pămîntul în negre guri de iad,
Se auzea un vultur ţipând în depărtare,
Prin urlete de tunet, străfulgerări de jad...

Şi-n ceasul ultim al unei ultimi seri,
În care morţii-nvie prin sânge supt din morţi,
Îi vezi, cu duhuri, prin sfărâmate porţi,
Din zări veninid, cu spaimă, cei patru cavaleri...

Poezia

Cuvinte blânde puse
Pe-altarul unui zeu sonet,
Iubiri trecute- umbre
pe strunele unui cvartet,
Atemporale scene
într-un acord violent,
Contopite pierderi
într-un ritm ardent,
Culori şi forme, vise,
în maiestuos concert,
Evolutive forme
în rame de portret-
fermecătoare muze
pe-altarul unui zeu poet.

Sigmund

Cad lanţuri vechi, de ani uitate,
Şi-s sfărâmate noi bariere:
Prieten bun, mereu, el, somnul,
Idei tot naşte- iar din idei
se naşte OMUL...



Nopţi de vară

E ora-n care duhuri bat
în candelabre-aprinse:
e-un ceas ce nu l-am numărat,
e miezul unei nopţi încinse.

Zadarnic şi cumplit mă zbat
în zarea cu nisipuri stinse,
căci ceasul nu l-am numărat,
iar jocul orelor mă prinse.

Pe Nil, corăbiile-au stat,
şi ancorate-s de un val:
e ceasul cel nenumărat,
şi rupte-s funiile la mal.

De cer se sfarmă pescăruşii...
... şi albul se închide-n mat:
Zeiţele îşi plâng supuşii,
şi timpul cel nemăsurat.

Trecut

Priveşte-n jur.
Totul e moarte- extaz
Al umbrelor. Şi noi?
Lăsăm pe prăfuitul drum
dogoritor arzând în dune nemişcate
de noi
de ani
Doar urme moarte a ceea ce
au fost
Doi oameni.
Şi iubirea.

Despartire

E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care duhuri neîmpăcate
se nasc din stinsa lor cenuşă.
Sunt phoenicşi vechi, aprinşi de cer
în gheaţa veşnicei mândrii.
E vremea-n care demonii de lut
sunt sfărâmaţi în templele păgâne,
pierind în haos infinit, uitaţi.
E clipa-n care Lucifer căzut-a,
şi-n care lutul vânăt prins-a viaţă,
primind Duh Sfânt- înţelepciune.
E vremea-n care nevinovata Evă
făcut-a omul să devină om.
E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care tu m-ai părăsit...

Singurătate

Ironic zâmbea o clipă
căreia
i-am smuls aripile.
În ele am ridicat eternul
şi am năruit trecutul
în care
erai tu

şi umbra
mă priveşte mirată:
„Eram două!”

Crezând că sunt
am înşelat uitarea.
Dintr-un ungher al minţii
sfâşiam pânza,
udată de rouă,
a unui păianjen stingher:
în dimineaţa unei veri
te răsfrângeai plecând.

Primul zbor

Icar şi-a înălţat
aripile arse
şi strigătul său atinge
trupul zeilor.
Din lut şi ceară
îndrumă chipul
în vis urmat
spre spaţiul libertăţii.
În apă, sângele său
şi-a ridicat glasul
strigând un timp
în care omul creşte.
Nu-i luaţi aripile,
Icarul novei visul
urmărindu-i.

***

Aştepţi, în pacea înserării
ce vine prea târziu,
pe ea- pe noi,
în contopirea de-amintiri

S-a stins când tu iubeai,
şi tu, iubind, te stingi.

Adio lumină a dimineţii,
grifonii pleacă spre întuneric...