marți, decembrie 06, 2011

Metafora

strain de timp
renegat de cuvant
lipsit de limite-

liber prin alegere



Sunt scribul de lut
pe piatra arsa de soare
sculptat vremelnic
de nisipul trecut
prin degetele zeilor
constrans de trup

liber prin alegere

Voi fi oriunde
molecula de apa
graunte de energie
viata
in simpla-i forma

strain de timp

liber de a alege

joi, noiembrie 10, 2011

23

Vinul spune adevarul.
Muzica curge spre suflet
anii nu mai au sens
timpul nu mai are masura

cuvintele nu mai au litere
viata nu mai are tristete
inima nu mai percepe ratiunea
iar omul-

ah, omul,
piatra creatiei,
hotarul cunoasterii
limita universului
si universul fara limite

acest ev al noului


ah, omul,
va sterge trecutul
si va impleti in lumina zeilor pagani
cunoasterea fara de zei,

va stapani fulgerul
dar va fi tradat de lumina,

va stapani muzica
dar va fi tradat de sunet

va stapani infinitul
dar fi-va tradat de secunda

luni, octombrie 10, 2011

Departe


in locul in care timpul
se-opreste
in locul in care
desi lipsit de viata
un trup lipsit de sentimente
sfasie cu degetele
mainile insangerate

acolo unde cuvintele 
nu dor
nu raman
ci doar isi continua curgerea
un rau lipsit de sens
un sens lipsit de mister

o lupta pierduta-
niciodata menit spre a o castiga-

In acel loc
in acel timp
vei auzi cuvantul-

nu e un blestem
nu e o suferinta-

si vei curma o drama.

sâmbătă, august 06, 2011

Elegie

Pe mari pustii
in inimi pline de dor,
in cantecul vantului
ce umfla vela,

pe drumuri spre Olimpul pustiu
in umbre de noapte albastra,
in jungla in care concertul
pianistului se termina

sub aripi de vultur
rapus de sarpele batranului timp,
in urme lasate pe nisipul
unui ocean secat

in universul pustiu
in astrele stinse
de sangele zeului
inlantuit de Caucaz

pe piatra sculptata de un Sisif renascentist,
un singur vers devine phoenixul
evului ce trece...


Omul este poezia-
si la inceput a fost cuvantul.

joi, iunie 16, 2011

Geneza

Dincolo de marile albastre,
precum o corabie
demult uitata,
demult parasita,
ma lupt spre a gusta pamantul
unui tarm nestiut.

Precum Calypso,
ai privit orizontul
ai cautat panza alba
a unei vele pierdute,
aruncata in curentii salbatici,
strivita de aerul greu.

Erai acolo.
cu nisipul desenandu-ti formele,
cu linii de valuri oglindind ochii,
cu trupul de nimfa
pe-al timpului chip.

Un templu stralucind
pe tarmuri de creta,
un cantec de leagan
pe-al marii suspin.

Erai acolo.
Cu timpul oprindu-se-n loc.
Cu zeii murind langa tine-
Si la inceput
a fost Cuvantul...

vineri, mai 20, 2011

Blestem

Imi intind bratele spre cer
acolo unde zeii
au incetat sa mai spere.


Imi intind bratele spre mare
acolo unde Ulise
pierdut pentru tarmuri a fost.


Imi intind bratele catre pamant
acolo unde omul
a incetat sa mai existe.

Ruinele templului
se scalda-n praful aurit
dintr-un cadran solar
neingradit de ore.

Pocalul de ambrozie secat
a amutit din ultima otrava
ce-a sangerat
din muritoarea rana-

credinta-n lut si duh
s-a destramat
si-n chip de fier si fulger
dainuim.

Cladit-am jocuri noi
si simple
ce renegau abstractul-
geneza ultimelor clipe
din lutul ce-a ramas in noi


Imi intind bratele spre desert.
Aici, inca, existam. 

sâmbătă, martie 05, 2011

Thanis

M-am asezat langa tine
si am stiut atunci 
ca prima clipa va fi ultima-
suntem aici, acum
si nu vom reveni

Aici. Acum.
Nu am gasit raspuns
si nu voi intreba
de ce nu suntem parte-a timpului
ci doar existam spre a-l masura

de ce nu pot opri secunda
sa o impart in mii de fire
sa le astern pe urma chipului tau
pe linia ochilor tai
pe marmura inimii tale

sperand ca, poate,
va reusi sa sfarame cuvintele
ce au inchis un drum,
va reusi sa compuna-un cantec
templului ce il va ridica 
din marmura inimii tale

Si-atunci, precum un batran marinar
imi scufund bratele in apa
gandind la zeii-al caror amfora
o voi picta cu-acea secunda.

Nemuritori, gusta-vor
din timpul ce-l vor masura
secol cu secol,
ora cu ora,
clipa cu clipa
ascultand glasul  templului tau.

sâmbătă, septembrie 11, 2010

Viziune

Crez

Nu am atins
cu degetele-mi oarbe
preţiosul vin,

şi n-am văzut durerea
şi strigătul din pâine.
Ciudat- am asurzit

atunci când mâna-ntinsă
cerea, cum cer şi azi,
credinţă,
calvarului ce l-am trăit-
a fost
extazul Celui
dăruitor de viaţă.

Şi beau acum din sânge,
Şi muşc acum din carne,
Şi-mi sfâşii buzele pe care,
Credinţa înviat-am.



Nopţi de iarnă

E noaptea-n care stihuri ard,
visând la o măiastră,
ce-şi scutură mătasea
şi-mi cântă în fereastră,

un zbor, un vis, un fulg...
Şi-mi povesteşte gerul
cutreierând prin astre
cum dezvelesc misterul

cununilor de raze
ce-acoperă tot cerul.

Scrib

Sculptând cu pana-i aspră
Grifonii în papirus,
şi Caucazul crimei
ce-o-nfăptuiră zeii,
uita mereu să plece
urechea suferinţei
şi să descrie fapta
prin ochii umilinţei.

Prea des chircea amarul
sorbind pe buze apa
venită din adâncul
ascunsului respins,
şi renăştea povara
Sisifului, murind.

Rămasa numai urma,
dar veşnică e pana.



***

La poarta vieţii-am stat
şi-am plâns.
Am închis ochii
şi-am numărat anii
pe care nu-i puteam atinge.
Eram un pandativ
şi tu erai linia
ce mă ţinea legat
de viul din noi.

Lipsea esenţa
şi ceea ce strigam
era acoperit
de flacăra
privirii tale.

Acum aştept.

Dar glossa nu s-a încheiat.
Încă.



Celtic cânt

Atunci când nu vor mai cânta
mările,
durerea şi speranţa noastră,
atunci când luminile s-or stinge,
pe recele cer al nopţii,
atunci când soarele va merge
să-şi ducă somnul veşnic
sub apa ce o preschimbă-n sânge,
adu-ţi aminte, copile,
de zborul zeilor ce ne îndrumă.
Fii aprig, fii viteaz, fii piatră,
şi călăuzeşte-ne pe noi,
Strămoşii,
pe drumul de-amintiri creat.



***

Privesc cântul de harfe
cum tremură-n lumină,
şi scutur versul sacru
al pajiştilor albe.

Pe braţele de lemn,
cununilor de laur
le-nchin balada sfântă,
Jucând pe aripi ude,
coralii de smarald,
de apă şi-alabastru.

Din zborul lin de bine vestitor
eu făuresc urări de pace.
Verdele dafinilor
şi al măslinilor curaţi
se-aşează pe pământ.

Laudă lor,
cântărilor de harfă!

***

Nu am crezut în tine,
şi rău îmi pare
Iubito.

Da, ascult acum,
singur,
foşnetul fulgilor
ce-mi cad în palme.
I-ascult cum mor,
Iubito,
i-ascult cum plâng,
şi sorb lacrimile
în care se scaldă
trupul lor alb,
singur.

Îmi aduc aminte
de tine,
Iubito,
de trupul tău
din marmură măiastră,
divin sculptată,
de Creatorul aspru.

Nu am crezut în tine,
şi-mi pare rău
Iubito.

***

Cenuşa mândriei se scaldã în noi,
Se scurge odatã cu timpul,
Cu praful anemic, rãmas
În pereţii sparţi ai clepsidrei.

Cenuşa iubirii se rupe în noi
Ca falii obtuze deschise-n pãmânt-
Sângerând, ne rugãm în tãcere,
Citind semnele sumbre-ale nopţii.

Pe cer, o linie închisã viseazã,
Traversând infinit, şi moarte, şi viaţã:
E cenuşa rãmasã din izvorul luminii,
E urma de phoenix pãstratã în gheaţã.

Graalul noului Ev

O urmã de sânge se-adapã din vinul sfinţit.
De sus, Tatãl trimite un fulg de speranţã-
Analgezicul durerii ce va sã vie.
De sus, Duhul Sfânt trimite un potir de venin-
Anticoagulantul ce lasã vinul sã curgã.
Omul rãmâne om în acea clipã,
Vopsind lemnul greu, sfânt, cu adevãr.
Pe urme de bici, praful se-aşeazã-n tãcere:
E doar mãsura tuturor celor vãzute.
Şi aerul intrã mai greu în plãmâni,
Oprit de barierele nasului rupt.
Oţetul se stinge pe buze, şi în acea clipã
Timp şi Univers se opresc şi se cutremurã:
Catapeteasma templului, ruptã,
Rânjeşte demonic spre stradã.
Omul moare- se naşte credinţa.

Ulise in hipermarket

Lãsându-şi lancea şi scutul din mânã,
Se-agaţã de balustrada etajului doi.
De jos, mirosul de pizza îl izbeşte în plin:
Obosit, dupã o luptã pierdutã,
Şi fãrã de rost, zgârie buzunarul tunicii Kenvelo,
Cãutând un dinar.
Stingherã,o hârtie murdarã îi scapã din mânã:
Plinã de sudoare şi parfum, plinã de jeg şi de sãpun,
E goalã de istorie
Desculţ, îşi scoate din geanta Adidas,
Sneakerşii Puma,
Murdari de noroi şi de amintiri
De sub zidurile Troiei.
prea grea îi pare povara durerii
Ce-o poartã în stomac- dar, deh, Penelopa-l aşteaptã
Cu-n Klive Christian acasã.
Liniştit, se gândeşte sã întarzie
Sosirea-i,
Aşa, cu vreo patruzeci de ani,
Mãcar pânã scade inflaţia.

Tango selenar

Se scutură razele
tale, argint viu de
sânge născător.

Lunatic, visător,
şi straniu,
răsfrângi pe lama
cuţitului, din trupul
tău creat, macabra
strălucire.

E noaptea-n care
câinele pământului
îşi strigă prada.
Hipnotic, priveşti
vinul ce cade
precum cascade
mişcătoare,
din pâinea ta.

Şi masca albă-a morţii
se-aşterne pe frunzişul
coşciugului tău,
cu Luna picurându-ţi
pe buze,
stropi,
raze...

Ruinele

***

Strivind o lacrimă,
am văzut curgând
sângele-i pur.
În crima ce-am făcut
e semnul unui sens
şi rânduri
n-or tăgădui scriptura
calvarului ce a-nceput.
Testament, lăsat e
pentru-a fi simbolul
eternităţii în uitare.
Nu-i îngrădit sistemul,
nedescifrat e semnul.

Gradina

Rubine oglindesc
grădina,
şi zbuciumul din El.
Credinţa,
prin suflet,
e calea spre lumină.
Şi doar trădarea
e preţul libertăţii,
ce o primirăm
prin sânge
Cu credinţă.



***

Străjuiam fiecare cuvânt
pictat pe aripile paginilor.
La capătul fiecărei ore,
zăream prelungirile degetelor mele
ce-şi continuau valsul
lucrat pe pielea-ncinsă.
Se trezea scribul
din mine,
dictându-i conştiinţei
istorie şi versuri.

Grădina

... nu refuza o cupă.
durerea era singurătatea însăşi,
extazul sacrificiului urmând
să elibereze timpul
din bucla zeilor ascunşi.

... nu refuza El omul.
divinitatea măsurându-i paşii,
ghicea intenţii de-un dureros
avânt.
Grăbind uitarea, credinţe noi
creea.

... nu sângele e cheia.
... nu strigătul e Glasul.

e calea împăcării,
e Ghetsimani taina...

Templul



Lirica viziunii

Îţi oglindeşti chipul
în apa ce tremură.
şi-n jurul tău,
înserarea îşi pogoară
aripile.
Pe chip citesc
tristeţea.
Ne-apasă,
precum stâncile
ce-abat oceanul
din calea lor,
plângând destinul
din timpul sfărâmat.
Rămâne numai glasul,
parfumul şi uitarea-

Şi iată, iubeşte
fiecare zori de ziuă,
fiecare taină
ce se ascunde doar
prin nume,
Fiecare scâncet de copil,
firav , cânt dulce
al nemuririi tale,
lumina din ochii
destinului ce l-ai creat!
Visează
precum pânzele albe
ale goeletei
ce se pierde-n zare,
în drumul tainic încă,
şi nu uita să ştii
să mori...

„Şi iată, Cuvîntul
E pretutindeni,
Pe pământ şi în fiinţele sale,
În rai şi în îngerii săi,
Chiar şi în cel mai întunecat
Colţ al sufletului omenesc.

Şi iată, acolo
Cuvântul a strălucit
Mai puternic,
Şi pentru o clipă
Am fost orb...”

Împreună

Precum cântecul păsării
rănite, când glasul
rămâne uitat,
şi sufletul strigă
trupul pierdut,
precum aripa ce nu
cade, când viaţa
s-a scurs,
la fel şi marmura în care
noi am devenit un trup,
se sfarmă.
Neantul ne-a atins
şi am simţit răceala
nopţii.
Îţi ascultam inima,
ştiind că ne desparte
timpul,
şi aripa din fiecare.

Pastel
(Geneza)

Se-nfiorau stejari, se întrupa
dorinţa.
În forme, albul îşi închidea
porţile,
şi visul cutreiera, închis,
eternul.
Se răsfrângea prin ape
zeul,
delfinii despărţindu-l.

...se-nfiorau stejarii, se întrupa
Voinţa...



***

Sunt ani de-atunci, sunt
amintiri prea multe.
Prin fum,
şi sânge,
Jertfa nu a fost de-ajuns,
şi în priviri,
sticleşte numai gerul.

Precum păsări însetate
curmau istorii prin oţel,
pătând cu strălucirea lor
om, nori şi raze

Şi trec-
trec şi acum, prin fum
şi sânge:
Doar cerul a rămas acelaşi

Iubirea

Întindă-ţi fructul acru
în mâini de alabastru,
tu vei ghici sub piele,
amăgitoare, huma.
Şi de va sorbi cuvântul
pe buze mişcătoare
întreabă-te de-n limba-i
nu-s colţii cu venin:
de-i zici iubire,
în urmă nu va fi decât
suspin.



Liliecii

Amar apus.
Doar negre pete
în dezacorduri
violente,
pastelul sângeriu îl rup-
Amar apus...

Domnişoarei E.

Tuş.
Cu degete pătate
de negre fire
delicate,
de negru tuş.

Fantastic ondulat-
melodic-
divine ritmuri de sonet
e părul tău.

Gal murind

Din zare-apare în amurg,
Un tânăr gal pe negru-i murg;
E-un demon urmărit de cer,
E-un chip de lut pe trup de fier.

Aprinşi sunt ochii, ochi de rug,
Şi şerpi de foc pe trupu-i curg,
În suflet are răni ce dor...
E ultimul gladiator.

Lăsat-a-n urmă pe cei morţi,
Căci morţi au fost de mult ei toţi,
Căzut-au şiruri lungi la rând...
De-acum vor fi cu toţi pământ.

Nu s-au retras în luptă ei,
Ci s-au bătut ca nişte lei,
Iar acvila, în faţa lor,
Fu crunt zdrobită-n al ei zbor.

„Ai îmblânzit cu spada lei,
Deliciu degustat de zei,
Prin sânge, de atâţia ani,
Ai amuţit pe veci duşmani,

Ai sfărâmat cumplitul jug
Dar... ziua are un amurg;
De vrei să fii acum tu drept,
Înfinge-ţi spada ruptă-n piept!

Ucide-ţi gândul înfricat!
Nu tu, ci zeii au trădat!
Cât pentru cei ce vrei să mori,
Au fost viteji gladiatori!

....................................................

Scăldat de soarele-n apus,
În jur domnind tăceri depline,
Privea murind, în zări, mai sus,
Mai sus de stele şi lumine...



***

Se stinge.
Se stinge şi mă-nconjoară
cu marea sufletului său.
Din el,
o aripă se-nalţă,
dar totul, toul
e atât de mic
că-i pare-o stâncă-
Tăcere şi cânt.

Matrice imperfectă

E-o altă lume dincolo de mine:
O lume-n care ape ard,
în care curg izvoare de bazalt,
şi-n care vezi prin străveziul negru
întunecat diamant,
făcând ca totul să răsune
când astrul, răsărind, apune-
E o imperfectă lume.


Pastel

Ascult tăcere ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării ruginit:
E un apus de toamnă infinit.
Petale moi de tine scuturate,
se veştejesc şi mor în nepăsarea ta.
Te aud şi-acum: ecou la nesfârşit-
Pustiu e în deşertul meu din suflet,
Şi dunele gingaşe, încet, au împietrit...
Ascult tăcerea ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării ruginit:
apus sunt eu, pe veci, în mine,
apus e soarele-n nimic.

Singurătate

Abisul pustiit de visuri
se umple-ncet de liniştea uitări-
Şi valuri albe se aştern
pe mare împietrită.
Chemare n-am, şi singur sunt.
Îţi strig iubirea?
Sunt singur pe pământ.