Nocturne

Zgomotul noptii din noi
creeaza abis si mistere-
In chipul Meduzei citesc
uitare si pace

In piatra sapat-am cuvinte-
dar timpu-n nisip le rescrie,
Purtate din duna in duna

din aer fierbinte in gerul polar
din mari de smarald in ape-nghetate.

Un calator ranit de lupte uitate
Batran in simtiri dar ager in fire
Strabate un drum ce taie amurgul-
Pe duna stinghera ce arde acum

Si-n jocul de umbre al noptii ce vine
Pe mare zareste chemarea luminii-
Tarziu pocalul divin il respinge
Si-n rana revarsa dulcea otrava

Pierdut in locul in care din piatra
Nimic nu se naste, dar totul se schimba,
Sapat in ape ce lin curg demult,
Asculta chemarea defel cautata


Si zgomotul noptii ce-l naste acum.

Nocturne

Nu piatra ramane amintire
Nici timpul

Doar cuvantul e cel
ce tine in cupa-i de destin
portretul unui zeu

Capela Sixtina a genezei
Templul de marmura al cugetului
pilonii de bazalt
al unei lumi fara sens

Materie si energie
vazut si nevazut
scris si nescris

purtat din ev in ev
din inima in inima
prin piatra sau pe cer

el dainuieste vesnic
prometeu al firului de timp
lumina in negrul labirint
al ratiunii.

Nu piatra ramane amintire
Pe scena arsa

Doar pergamentul scris
si universul unei fiinte

Nocturne

Nu vreau sa te pierd in noapte

Nu vreau sa iti inchizi ochii

In care primavara se juca

Cu randuri stranii de destin

In care lumea isi pierde din sens

si devine sambure de pace

in oceanul de furie nestinsa

Si vreau sa te intreb de ziua de azi

de cuvinte nescrise de rasarituri

de vuietul marii din noi

De neagra corabie din zare

Ce prevesteste furtuna ce va sa vie

Ce canta epilogul unei lumi apuse

Nu vreau sa te pierd in noapte

in randuri de zenit sangerii

in roua ce se aseaza pe frunte

in inimi de marmura rece

in linii de marmura simple

Cand aripi de lumina purta-vor

Ultimele tale cuvinte

Cand iarna va curge 

Prin trupul tau de nimfa

Nu vreau sa fii amintire-

Doar visul de vara

al unor nopti tarzii

Metafora

strain de timp
renegat de cuvant
lipsit de limite-

liber prin alegere



Sunt scribul de lut
pe piatra arsa de soare
sculptat vremelnic
de nisipul trecut
prin degetele zeilor
constrans de trup

liber prin alegere

Voi fi oriunde
molecula de apa
graunte de energie
viata
in simpla-i forma

strain de timp

liber de a alege

23

Vinul spune adevarul.
Muzica curge spre suflet
anii nu mai au sens
timpul nu mai are masura

cuvintele nu mai au litere
viata nu mai are tristete
inima nu mai percepe ratiunea
iar omul-

ah, omul,
piatra creatiei,
hotarul cunoasterii
limita universului
si universul fara limite

acest ev al noului


ah, omul,
va sterge trecutul
si va impleti in lumina zeilor pagani
cunoasterea fara de zei,

va stapani fulgerul
dar va fi tradat de lumina,

va stapani muzica
dar va fi tradat de sunet

va stapani infinitul
dar fi-va tradat de secunda

Departe

in locul in care timpul

se-opreste

in locul in care

desi lipsit de viata

un trup lipsit de sentimente

sfasie cu degetele

mainile insangerate

acolo unde cuvintele 

nu dor

nu raman

ci doar isi continua curgerea

un rau lipsit de sens

un sens lipsit de mister

o lupta pierduta-

niciodata menit spre a o castiga-

In acel loc

in acel timp

vei auzi cuvantul-

nu e un blestem

nu e o suferinta-

si vei curma o drama.

Elegie

Pe mari pustii
in inimi pline de dor,
in cantecul vantului
ce umfla vela,

pe drumuri spre Olimpul pustiu
in umbre de noapte albastra,
in jungla in care concertul
pianistului se termina

sub aripi de vultur
rapus de sarpele batranului timp,
in urme lasate pe nisipul
unui ocean secat

in universul pustiu
in astrele stinse
de sangele zeului
inlantuit de Caucaz

pe piatra sculptata de un Sisif renascentist,
un singur vers devine phoenixul
evului ce trece...


Omul este poezia-
si la inceput a fost cuvantul.

Geneza

Dincolo de marile albastre,

precum o corabie

demult uitata,

demult parasita,

ma lupt spre a gusta pamantul

unui tarm nestiut.

Precum Calypso,

ai privit orizontul

ai cautat panza alba

a unei vele pierdute,

aruncata in curentii salbatici,

strivita de aerul greu.

Erai acolo.

cu nisipul desenandu-ti formele,

cu linii de valuri oglindind ochii,

cu trupul de nimfa

pe-al timpului chip.

Un templu stralucind

pe tarmuri de creta,

un cantec de leagan

pe-al marii suspin.

Erai acolo.

Cu timpul oprindu-se-n loc.

Cu zeii murind langa tine-

Si la inceput

a fost Cuvantul...

Blestem

Imi intind bratele spre cer

acolo unde zeii

au incetat sa mai spere.

Imi intind bratele spre mare

acolo unde Ulise

pierdut pentru tarmuri a fost.

Imi intind bratele catre pamant

acolo unde omul

a incetat sa mai existe.

Ruinele templului

se scalda-n praful aurit

dintr-un cadran solar

neingradit de ore.

Pocalul de ambrozie secat

a amutit din ultima otrava

ce-a sangerat

din muritoarea rana-

credinta-n lut si duh

s-a destramat

si-n chip de fier si fulger

dainuim.

Cladit-am jocuri noi

si simple

ce renegau abstractul-

geneza ultimelor clipe

din lutul ce-a ramas in noi

Imi intind bratele spre desert.

Aici, inca, existam. 

Thanis

M-am asezat langa tine

si am stiut atunci 

ca prima clipa va fi ultima-

suntem aici, acum

si nu vom reveni

Aici. Acum.

Nu am gasit raspuns

si nu voi intreba

de ce nu suntem parte-a timpului

ci doar existam spre a-l masura

de ce nu pot opri secunda

sa o impart in mii de fire

sa le astern pe urma chipului tau

pe linia ochilor tai

pe marmura inimii tale

sperand ca, poate,

va reusi sa sfarame cuvintele

ce au inchis un drum,

va reusi sa compuna-un cantec

templului ce il va ridica 

din marmura inimii tale

Si-atunci, precum un batran marinar

imi scufund bratele in apa

gandind la zeii-al caror amfora

o voi picta cu-acea secunda.

Nemuritori, gusta-vor

din timpul ce-l vor masura

secol cu secol,

ora cu ora,

clipa cu clipa

ascultand glasul  templului tau.