Mnemosyne

Am aruncat în mare amintirea ta.
Încet, s-a dizolvat în valuri de calm
ce oglindeau tot cerul, iar lacrimile
se adunau pe plaja albă în care
un soare tomnatic lenevea.

Am încercat  să te readuc la țărm.
Pierdut printre atâtea reflexii,
orbit de lumina ce te ascunde
inevitabil, a urmat naufragiul.

Val după val, liniile chipului tău
au devenit urme de nori pe trupuri de apă,
umbre tăcute ale nopților de jar
când focul plăpând  se stinge la mal.

Târziu, m-am regăsit în semnul de întrebare
desenat pe nisip de marea curioasă-
de ce pașii mă poartă spre locuri pustii
prin care simt că am mai fost

de ce corăbii damnate se pierd printre valuri
și se ascund de furtuni în porturi fără rost?

Semele

E toamnă iar și umbre se lasă
pe drumul pustiu, în pragul de seară-

lumina difuză a verii se stinge
în nori ce se-adună la margini de lume-

E același drum pe care noi ne-am găsit
venind de nicăieri, mergând spre oriunde-

purtați de valuri nevăzute clădite de destin
am eșuat pe stânci ascuțite, departe de mal-

epavele noastre încă ascund comori neștiute
cuprinse în timp de furtuni, de calm și de soare-

lumină la țărm, credință în larg, atrag strălucind
corăbii pierdute, sortite pierii, spre ultimul port-

epavă peste epavă, vor construi un pod
ce leagă stânci ascuțite de drumuri pustii-

Curând furtuna ne-ajunge din urmă
și munții de apă șterg tot ce-am clădit-

În toamna ce cade din cerul funebru
vom fi doar tu și eu-

și tot ce-am iubit.