Am aruncat în mare amintirea ta.
Încet, s-a dizolvat în valuri de calm
ce oglindeau tot cerul, iar lacrimile
se adunau pe plaja albă în care
un soare tomnatic lenevea.
Am încercat să te readuc la țărm.
Pierdut printre atâtea reflexii,
orbit de lumina ce te ascunde
inevitabil, a urmat naufragiul.
Val după val, liniile chipului tău
au devenit urme de nori pe trupuri de apă,
umbre tăcute ale nopților de jar
când focul plăpând se stinge la mal.
Târziu, m-am regăsit în semnul de întrebare
desenat pe nisip de marea curioasă-
de ce pașii mă poartă spre locuri pustii
prin care simt că am mai fost
de ce corăbii damnate se pierd printre valuri
și se ascund de furtuni în porturi fără rost?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
esti liber sa spui ce vrei, dar conteaza doar ce vrei sa spui cu adevarat...